Introspecţie

          Obişnuiam să cred că într-o zi totul se va limpezi în capul meu, că toate nelămuririle de ordin cotidian (că nu sunt destul de naiv să presupun că şi cele de rang superior vor avea aceeaşi soartă) se vor limpezi, lăsând în urma lor un şir de cugetări cu un rezultat concret, concis. Astăzi, datorită stării mele psihice relativ instabile, caracteristică, după cum am observat, serilor de duminici, vreau să revizuiesc un pic anumite zone de preocupare.

          Nu ştiu ce vreau să fac. Nu am nici cea mai vagă idee. Am şi încetat să mă gândesc atunci când am văzut  că alerg pe loc, că ideile mele sunt derizorii, şi nicidecum progresive. 

Având încă vreo cinci luni până la bac, aş fi crezut că direcţia în care mă voi îndrepta va fi, cel puţin vag, definită. M-am înşelat. După discuţii interminabile şi, de multe ori, certuri complementare, ajunsesem, într-o oarecare măsură, să conturez cursul teoretic al viitorului meu apropiat. Prima dilemă existenţială a fost, şi este încă, dacă plec în străinătate. Din nou, după multe tabele cu plus şi minus am ajuns la concluzia că nu ajung la nicio concluzie, oricât de mult aş contempla subiectul ăsta. Argumente există de ambele părţi, că în ţara asta nu se poate trăi bine, că nu am făcut şcoala în limba germană degeaba, sau, de cealaltă parte, că nu vreau să mă înstrăinez. Nu ştiu de ce, nu e pentru că aici îmi e obârşia, nu pentru că sunt reticent la nou, dar pentru că nu vreau.

         În altă ordine de idei, o altă problemă ar fi că nu ştiu în ce domeniu să progresez. Până acum am fost de toate, de la inginer în silvicultura, pompier şi poliţist până la medic veterinar sau psiholog (Ultimele două sunt încă valabile). Mi s-a spus de nenumărate ori că nu o să se inventeze facultatea de ce îi place lui Victor şi sunt de acord, dar eu ce să fac? Nu ştiu pe unde să o apuc, nu ştiu la ce să mă orientez, şi, foarte probabil, dacă aş mai găsi vreun domeniu interesant, în câteva luni i-aş găsi 500 de hibe, revenind astfel, după obiceiul meu, în locul din care am plecat. 

          Trăgând o concluzie aspura contemplărilor mele, tipice probabil multor copii de clasa a 12-a, aştept încă o revelaţie de natură metafizică, folosind drept scuză pentru lipsa mea totală de perspectivă iminenţa bacului şi dedicarea mea completă acumulării de cunoştinţe necesare acestuia, pentru ca în ziua examenului să scriu lucruri citite din cărţi sau aflate de la profesori fără să ţin cont de părerea mea personală privind subiectul, părere care, în mod cert, ar enerva profesorii care corectează lucrările. Dar aşa e construit minunatul nostru sistem de învăţământ, noi stăm frumos şi ne supunem, în speranţa că în viitoarele activităţi, părerea noastră va conta. E mult prea descurajant să credem că schimbările vor fi doar conjuncturale.

Azi, muzică în deplinătatea semnificaţiei ei

Umor

Câteva epigrame sau poezii de Păstorel Teodoreanu, fratele mult mai titratului Ionel Teodoreanu

În clasa a V-a, li s-a dat la tezã, de cãtre profesorul de limba românã, Fântânaru, sã scrie despre epigramã. Şi cum Fântânaru savura de multe ori vinul, Pãstorel a scris doar atât în tezã:

Dacã apa din fântânã
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lãsa limba românã
Şi m-aş face Fântânar. 

După alegerile din 1946, afişele partidului comunist, pr care era desenat soarele, se mai puteau vedea încă pe garduri

Nu credeam s-ajung vreodatã
C-am sã pot sã fiu în stare
Ca fãcând pipi pe garduri,
Sã o fac direct în... soare!

Din Banat pânã la Iaşi
Se resimte lipsa sãrii,
Fiindcã cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţãrii. 

La Pelişor, palat transformat de regimul comunist în casã de creaţie:

Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pãdure,
Sã fiţi atenţi când va plimbaţi
Sã nu cãlcaţi în ... ce creaţi! 

Drãgãlaşe pãhãrele

Drãgãlaşe pãhãrele
Dinainte-mi sã se punã
Sã se toarne vin în ele,
Poftã bunã !

Sã golim toţi în tãcere
Iar cuiva vin de nu-i place
Bea-atunci mai bine bere,
Bea în pace !

Cine-i ameţit prea tare
Pe sub mese sã se culce
Şi în zgomot de pahare,
Doarmã dulce !

Sã nu fie vorbã lungã
Doarã Ştim ce scurtã-i viaţa
Sã bem pânã sã ne-ajungã,
Dimineaţa. 

Geometrie bahicã

Hrãnit mai mult cu lapte şi iaurt,
Un grec vãzu cu mintea-i înţeleaptã
Cã între douã puncte, cel mai scurt
Din drumuri, cu putinţã, e o dreaptã.

Dar axiomul devenit banal
Şi însuşit de vremile-aceste
A fost atunci precum va fi şi este
Valabil doar pe-un plan orizontal.

Şi dacã vrei sã tragi învãţãturã,
Un plan orizontal, când te gândeşti,
Constaţi cã nu existã în naturã
Ci exclusiv în minţile greceşti.

Iar când în loc de lapte, bei " Madera ",
Aceasta socotealã te conturbã
Cãci tu nu uiţi cã ai bãut pe-o sferã
Pe care dreapta lui devine curbã.

Şi-n cap cu dreapta grecului defunct
Pânã ce vreun înalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Porneşti spre domiciliu în zigzag. 

O paralelă la poezia "La steaua" de Mihai Eminescu

Aroma vinului trecut
Încet la cap se suie,
Era pe când nu s-a băut,
Azi l-am băut şi nu e.

Diverse epigrame:

Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu... viile!

Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu... viile!

Sunt extrem de multe, 

Progres

          Ieri a fost 24 ianuarie... o zi importantă pentru români. Cu vreo 153 de ani în urmă, colonelul Al. I. Cuza s-a dat peste cap şi a desăvârşit un lucru la care mulţi nu visau, a unit Moldova cu Ţara Românească. Bineînţeles că intervenţiile ulterioare ale diverşilor au dus la destrămare. Pe scurt, s-a acţionat respectând principiul "Unu-ncarcă, doi descarcă".
          Într-o oarecare măsură, azi tradiţia îşi spune cuvântul prin acţiunile unor animale, unor fiinţe a căror intelect se supune unei perpetue stări vegetative, a căror obraz este destul de gros pentru a face încălţăminte unui întreg pluton de eschimoşi.
          De mai mult de zece zile, lumea protestează în oraşele mari ale ţării, în mod evident nu datorită traiului mulţumitor pe care l-a dus. Azi, dupa o tăcere aproape nefirească, un anumit om a venit şi şi-a exprimat punctul de vedere, acuzând, în mod firesc, opoziţia. Apoi explicând că oamenii care au protestat reprezintă o minoritate, implicit că opinia lor e derizorie. Cel mai trist este însă că, după ce şi-a ţinut discursul, încropit de nişte oameni pricepuţi la manipulare, unii cetăţeni au ajuns probabil la concluzia că intenţiile lui au fost bune şi că suntem pe un drum care ne va îndepărta de zona ternă, stagnantă, în care ne aflăm.
          A plecat căţelul de la externe, strict pentru a calma "viermii de mahala", aşa cum i-a numit domnia sa pe protestatari. Dar niciun protestatar nu s-a referit strict la băiatul ăla, ci la tot colectivul. Ilustrele noastre comandamente stau liniştite, îşi savurează ciolanul, că proştilor li se va face la un moment dat frig şi vor pleca acasa. Apoi, distinşii lideri actuali vor putea să emane lumină, să aducă ţara acolo unde şi-au propus, probabil în stadiul de mofluzie.
          Opoziţia îşi face datoria, ţine discursuri şi merge la emisiuni. Lovitură de stat e cam greu să facem, revoluţia nu e o perspectivă plauzibilă, dictatură militară nu cred că şi-ar dori cineva, aşa că situaţia nu prea are o direcţie sigură în care să se poată îndrepta. În consecinţă, facem ce ne e la îndemână, adică ne uităm la televizor, dăm likeuri pe facebook şi, nu în ultimul rând, scriem pe blog. Asta e situaţia.


P.S.1 În cadrul emisiunii ploaia de stele, Johny Răducanu a dat un interviu acum vreun an, evident sub formă de pamflet.
Reporter: "Ce îi transmiteţi premierului Boc legat de legea pensiilor?"
J. Răducanu: "Să te ardă flăcările iadului, nenorocitule."
Reporter: "Altceva?"
J. Răducanu: "Să mori în chinuri"
Reporter: "Altceva?"
J. Răducanu: "Sictir"

P.S. 2 A nu se înţelege în vreun fel că susţin vreun partid. "Ăia hoţi, ăştia hoţi, mama lor la toţi" (Adrian Paunescu). Din punctul meu de vedere sunt toţi o apă şi-un pământ, însă unul deosebit de murdar, de slinos si de lipsit de roade, peste care, la momentul potrivit, sper să treacă un autovehicul de tonaj mare, sau cel puţin un urs cu probleme digestive. Cius!


Astăzi, pentru că sunt în vervă, Mihai Eminescu - Scrisoarea III

Alt fel de catarsis

          Cunosc locul ăsta ca pe propriul buzunar. Am pierdut mai mult timp în ultimul an aici decât am petrecut la biserică în toată viaţa. Muzica lenta şi cântată parcă dintr-un adăpost antiatomic izolat, care nu îmi permite să deduc când se schimbă melodia, a ajuns să îmi placă din pură obişnuinţă, şi nu datorită vreunei vocalize, care să-mi fi fost pe plac. Pe oamenii care frecventează locul îi recunosc, nu pentru că am fi în acelaşi liceu sau că ne cunoaştem tangenţial din diverse cercuri, dar pentru că îi înâlnesc des în acelaşi loc, bând acelaşi lucru şi, pe cât posibil, la aceeaşi masă. Eu nu am preferinţe de genul ăsta, un scaun să fie, şi dacă mai are şi spătar, mă simt împlinit. Patronul e foarte discret, mereu stă unde apucă şi îţi oferă masa lui, aşezându-se la bar, dacă localul e prea aglomerat. Stă liniştit, bea o cafea sau o bere, citind cumpătat ziarul, nelipsit din recuzita lui.
          În partea dreaptă sunt zeci de feluri de cafea expuse, desăvârşind o varietate impresionantă. Într-un decor sobru, şi totuşi prietenos, oamenii îşi savurează liniştiţi băuturile. Deşi aparţin diverselor pături ocupaţionale, domină în mod firesc tineretul, plictisit, pe bună dreptate, de banalul cotidian şcolăresc. Nu este în niciun caz o pierdere de vreme, comportantul social are un rol important în personalitatea unui individ, şi unde altundeva să ţi-l defineşti mai bine decât într-un loc unde generaţiile se pierd, preţ de câteva ceasuri, în favoarea  unui interes comun.
           Mobilierul îmi este foarte cunoscut, pernele noi de pe canapele, cele două scaune înalte, şubrede de la masa din faţa uşii, tapiţeria uşor zgâriata de la bancheta lungă care duce spre bar, scaunele fără spătar care te fac să pari foarte mic, în afara cazului în care te-ai aşezat la canapele, unde înălţimea este identică, cuierul, folosit destul de rar de clienţii fideli, cele trei panouri pe care stau aşezate sute de bileţele şi hârtiuţe, scrise de diverşi oameni dintr-o lipsă de preocupare...sau poate dintr-o nelinişte metafizică...sau doar pentru a se amuza pe moment. Apoi, lucrul pe care nu l-am priceput deloc este povestioare cu ouă şi macaroane afişată pe perete, clar prea subtilă (sau lipsită de sens) pentru mine.
          Ajungând acolo, constat de fiecare dată că meniul nu prezintă niciun interes pentru mine, fiindcă Espresso Americano a devenit deja o rutină, a cărei desfăşurare nu reuşesc, şi nici nu vreau să o întrerup. Dacă o bem cu zahăr (se întâmplă în general, pentru că suntem, de fapt, copii), îl folosim pe cel brun, fiindcă pare mai rafinat, nu pentru că ar fi vreo delicatesă în rândul îndulcitoarelor.
          În final, după ce definim starea naţiunii şi rezolvăm dilemele financiare ale Europei (sau eventual după ce spunem bancuri) vine momentul trist în care trebuie să ne întoarcem la căminul culturii şi al cunoaşterii, conştienţi însă că ritualul se va repeta şi a doua zi.
          După ce ieşim din cadru, lumina soarelui şi aerul curat par de nesuportat, dar mersul iute spre o oră, care de fapt nu ne interesează, ne reintroduce în cotidian.


In concordanţă cu starea: Bon Jovi - Bed of roses

Prolog

Deşi sunt într-o lipsă desăvârşită de timp, acum vreo jumătate de oră mi-a venit ideea să îmi fac blog. Încă nu ştiu ce subiecte o să abordez, sau dacă peste o lună va mai prezenta vreun interes pentru mine (sau vreodata pentru altcineva), dar deocamdată vreau să scriu. Vreau sa tastez tot ce îmi trece prin cap, poate aşa o să ajung şi eu să găsesc o oarecare ordine într-un chaos deplin.

Câteva cuvinte despre mine- îmi place muzica, poezia şi să râd. E cam puţin dar e tot ce îmi vine în cap în momentul ăsta, şi, per ansamblu, cred că mă caracterizează ultima parte în deplinătate. Considerând că o zi în care nu râd este o zi pierdută (Charlie Chaplin), nu irosesc niciodată o zi. Câteodată exagerez, duc gluma prea departe, şi regret dar în final trec peste, mai greu sau mai uşor, depinzând de situaţie.

Muzica e un element definitoriu din viaţa mea, ca şi în cazul anterior, foarte rar trece o zi întreagă fără să ascult muzică, fie şi doar o melodie, de la Bee Gees şi Bon Jovi până la Frank Sinatra, Bryan Adams sau Chris de Burgh. Îmi plac versurile melodiilor, şi aşa am ajuns să îmi dau seama că îmi place şi poezia. Romanţele lui Minulescu puse pe ritm de Mondial, poeziile lui Păunescu cântate de Mircea Vintilă şi chiar ale lui Bacovia interpretate de Nicu Alifantis, poeziile au ajuns să mă captiveze nu numai ca melodie, dar şi ca emoţie şi în primul rând ca şi contur difuz al poetului, al omului din spatele condeiului.

În rest aş mai avea câteva de povestit, dar sunt obosit şi sper că până mâine ideile se vor cristaliza, sau cel puţin vor prinde coerenţă.

                Cam atât pentru azi, pe cât posibil (depinzând de inspiraţie şi timp) voi mai posta pe lângă text poezii, melodii sau chiar citate.  Cius!

Mircea Vintilă – Pământul deocamdată (versuri de Adrian Păunescu)