Cunosc locul ăsta ca pe propriul buzunar. Am pierdut mai mult timp în ultimul an aici decât am petrecut la biserică în toată viaţa. Muzica lenta şi cântată parcă dintr-un adăpost antiatomic izolat, care nu îmi permite să deduc când se schimbă melodia, a ajuns să îmi placă din pură obişnuinţă, şi nu datorită vreunei vocalize, care să-mi fi fost pe plac. Pe oamenii care frecventează locul îi recunosc, nu pentru că am fi în acelaşi liceu sau că ne cunoaştem tangenţial din diverse cercuri, dar pentru că îi înâlnesc des în acelaşi loc, bând acelaşi lucru şi, pe cât posibil, la aceeaşi masă. Eu nu am preferinţe de genul ăsta, un scaun să fie, şi dacă mai are şi spătar, mă simt împlinit. Patronul e foarte discret, mereu stă unde apucă şi îţi oferă masa lui, aşezându-se la bar, dacă localul e prea aglomerat. Stă liniştit, bea o cafea sau o bere, citind cumpătat ziarul, nelipsit din recuzita lui.
În partea dreaptă sunt zeci de feluri de cafea expuse, desăvârşind o varietate impresionantă. Într-un decor sobru, şi totuşi prietenos, oamenii îşi savurează liniştiţi băuturile. Deşi aparţin diverselor pături ocupaţionale, domină în mod firesc tineretul, plictisit, pe bună dreptate, de banalul cotidian şcolăresc. Nu este în niciun caz o pierdere de vreme, comportantul social are un rol important în personalitatea unui individ, şi unde altundeva să ţi-l defineşti mai bine decât într-un loc unde generaţiile se pierd, preţ de câteva ceasuri, în favoarea unui interes comun.
Mobilierul îmi este foarte cunoscut, pernele noi de pe canapele, cele două scaune înalte, şubrede de la masa din faţa uşii, tapiţeria uşor zgâriata de la bancheta lungă care duce spre bar, scaunele fără spătar care te fac să pari foarte mic, în afara cazului în care te-ai aşezat la canapele, unde înălţimea este identică, cuierul, folosit destul de rar de clienţii fideli, cele trei panouri pe care stau aşezate sute de bileţele şi hârtiuţe, scrise de diverşi oameni dintr-o lipsă de preocupare...sau poate dintr-o nelinişte metafizică...sau doar pentru a se amuza pe moment. Apoi, lucrul pe care nu l-am priceput deloc este povestioare cu ouă şi macaroane afişată pe perete, clar prea subtilă (sau lipsită de sens) pentru mine.
Ajungând acolo, constat de fiecare dată că meniul nu prezintă niciun interes pentru mine, fiindcă Espresso Americano a devenit deja o rutină, a cărei desfăşurare nu reuşesc, şi nici nu vreau să o întrerup. Dacă o bem cu zahăr (se întâmplă în general, pentru că suntem, de fapt, copii), îl folosim pe cel brun, fiindcă pare mai rafinat, nu pentru că ar fi vreo delicatesă în rândul îndulcitoarelor.
În final, după ce definim starea naţiunii şi rezolvăm dilemele financiare ale Europei (sau eventual după ce spunem bancuri) vine momentul trist în care trebuie să ne întoarcem la căminul culturii şi al cunoaşterii, conştienţi însă că ritualul se va repeta şi a doua zi.
După ce ieşim din cadru, lumina soarelui şi aerul curat par de nesuportat, dar mersul iute spre o oră, care de fapt nu ne interesează, ne reintroduce în cotidian.
In concordanţă cu starea: Bon Jovi - Bed of roses
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu