vineri, 2 martie 2012

Omagiu

          Azi a fost ziua lui Jon Bon Jovi. Abia acum am observat, mulţumită facebookului desigur, că a împlinit 50 de ani. Sincer scriu postarea asta numai pentru că, între alte milioane de fani, aş vrea să-i mulţumesc.
          Pentru mine este şi va rămâne un simbol, un idol, exagerând puţin, dar nu prea mult, o zeitate. L-am descoperit acum vreo 5 ani cu melodia "It's my life", ca mulţi alţii, şi apoi cu "Living on a prayer". Am tot ascultat şi, azi, după atâta timp, pentru că raportat la cei 17 ani, 11 luni şi 16 zile pe care îi am, e totuşi aproape o treime din viaţa mea, pot liniştit să declar că el, alături de Richie Sambora, Tico Torres şi David Bryan m-au influenţat mult, prin prisma faptului că ascultam melodiile lor, făcând abstracţie de starea mea de spirit. Fericit, supărat, nehotărât, indiferent, beat, buimac, tot ei cântau din casetofon sau din laptop.
          Vă mulţumesc că existaţi. 30 de ani nu ajung, şi cred că vorbesc în numele tuturor celor care ştiu şi alte melodii în afară de cele menţionate mai sus. La mulţi ani!


Şi ca să dau şi un citat, pentru simplul fapt că îmi place, you keep on singing "'till the heavens burst and the words don't rhime"


Bon Jovi - You want to make a memory

Bon Jovi - Always

Bon Jovi - What do you got?

Bon Jovi - This ain't a love song

sâmbătă, 25 februarie 2012

Aia e

          Revin cu o postare scurtă, adresată chiar propriei mele persoane dintr-o perspectivă mai obiectivă ca în alte dăţi, şi totuşi manevrată de intstinctul de autoconservare. Făcând însă abstracţie de acesta, aş dori să îmi adresez urmatoarele cuvinte. Menţionez că articolul nu este rezultatul unei autocompătimiri, ci mai degrabă a unei răzvrătiri împotriva unei trăsături definitorii pentru mine, şi anume reticenţa. Nu scriu timiditate,  sună mult mai matur reticenţă, că doar suntem doct şi imediat major. Sper că într-o zi o să recitesc postarea şi revelaţia, evident iminentă şi constructivă, mă va determina să îmi schimb gândirea, sau măcar modul de a acţiona.
          Eşti un bou, un idiot de proporţii colosale. Te ascunzi în spatele firii tale aparent deschise cu o încrâncenare deplină privind lucrurile care contează pentru tine. Te înţelegi, şi mult mai important, te mai înţeleg şi alţii, dar ţii cont de ele cât Kurt Cobain de sfaturile medicilor. Te dedici fiecărui lucru pe care îl găseşti prielnic contextului, numai ca să faci abstracţie de un lucru important. Şi toate astea au ca rezultat iminent şutul iminent pe care ţi-l dai singur în cur.
          Inaptule, cretinule şi boule care eşti tu bou
Bun. Bine că am reuşit să vorbesc despre mine în termeni relativ diplomatici. Pot şi mai urât, dar nu foloseşte la nimic. Poate doar la elaborarea unor insulte noi, pe care, evident, le voi adresa la un moment dat altora într-un moment prost. Aia e.

Fără muzică sau poezie azi, să mai caute şi alţii. Pa.
        

luni, 13 februarie 2012

Puturoşi şi beţivi. Ai dracu' mă că-s peste tot.

          În mod excepţional, săptămâna trecută m-am uitat la televizor destul de mult. Cam pe toate posturile am văzut acelaşi lucru, anume frig, ninsoare şi prăpăd. Zăpada e de 5-6 metri în unele localităţi...Când zicea Bacovia "te uită, zăpada-i cât gardul", trebuia să zică săru'mâna, că acum e prielnic să zicem "te uită, zăpada-i cât stâlpul".
          Săptămâna asta ninge iarăşi, să vedem ce performanţe mai doborâm. Că vorba aia, ce le mai e la oameni vreun metru în plus pe uliţa pe care nu ieşeau oricum, sau la geamul prin care văd o imagine, demnă de reclamele Ariel, sau eventual la grajdurile în care zac nişte hoituri aparţinând diverselor regnuri animale.
          Adineauri am auzit la Antena 3 că un deputat a zis că 63 din cei 64 oameni care s-au prăpădit erau beţivi. Bănuiesc că ilustrul nostru deputat ar fi exclus tradiţiile bahice din existenţa sa, dând curs năzuinţei sale spre absolut, păstrând în acelaşi timp un spirit critic, caracteristic geniilor în genere. Nu? Ok, nici eu nu credeam. Deşi aş fi vrut să fac abstracţie de apartenenţă, nu prea pot. Cum dracu v-aţi putut aduna atâţia proşti într-un loc? De unde dracu aţi apărut, şi muult mai important, când dracu dispăreţi? Şi pe lângă faptul că sunteţi proşti, vă mai şi înfigeţi să daţi declaraţii, dând dovadă de o prostie incomensurabilă, în loc să tăceţi, să băgaţi capul în pământ şi să încercaţi să vă concentraţi aspura funcţiilor vitale, evident prea covârşitoare pentru presupusele voastre creiere funcţionale.
          În alt cadru, un alt nene a zis că oamenii stau în casă la căldură şi aşteaptă armata să le deszăpezească satele. Când din casă se mai vede hornul, când pereţii stau în contact cu zăpada, şi probabil, în lipsa posibilităţii de a procura lemne, oamenii au rămas fără, aceştia aleg să stea în casă la căldură, că doar au câteva centrale sub casă, aşa de Doamne-fereşte, care funcţionează, probabil, pe zăpadă. Şi când se satură, dau seara o fugă până la Miami să facă o baie, aşa de plictiseală. Era să uit, când reuşesc să scoată o mână de sub troiene, primesc gratuit o pizza. Puturoşii dracului. Ce are de făcut o femeie de 90 de ani în afară de a sta noaptea în viscol să îşi cureţe curtea de zăpadă? Pe cai că se filmează.
         Concluzionând, mi-ar plăcea să văd cum ilustrele noastre căpetenii stau vreo două săptămîni sub 4 metri de zăpadă. Oare cât de bine ar arde genţile Nuţicăi în sobă? Nu mă apuc să elaborez scenarii, dar ideea îmi surâde


Cristian Paţurcă - MĂI ANIMALULE

duminică, 5 februarie 2012

Mai taie din ele, dă-le dracu'!

          Aşa cum mă aşteptam, starea mea de spirit s-a îmbunătăţit considerabil de aseara. Memoria mea e foarte selectivă, aşa că azi vreau să abordez o chestie de interes mai larg, şi nu o reacţie de moment.
          Am citit azi nişte lucruri interesante despre prevederile legii ACTA şi, personal, cred, la fel ca toţi oamenii care păstrează măcar o dâră de raţiune şi de apreciere a libertăţii, că e ultima mizerie care putea fi propusă.
Desigur, legea vrea să ocrotească proprietatea intelectuală a oamenilor. Chiar şi ilustrul ministru al învăţământului a afirmat că "Furtul intelectual e una din cele mai grave nelegiuiri." Dar şi eu, la rândul meu, am dreptul să afirm că existenţa lui, alături de alte creaturi odioase, sfidează moralul mai mult ca orice furt.
Să nu se interpreteze că mă răzvrătesc împotriva cuiva. Doamne-fereşte. În schimb, să spunem că îmi manifest aprecierea într-un mod neconvenţional.
          Revenind la ACTA, cel mai trist lucru, aşa cum spunea şi Mircea Badea, este că unii oameni văd aceste lucruri ca fiind fireşti şi nu se sinchisesc să se informeze. În general, generaţia tânără e ferită de mizeria asta, pentru că foloseşte internetul prea mult şi, implicit, depinde de el.
          Proiectele pentru şcoală sunt în proporţie de 90% proprietatea celor care le-au postat pe google/wikipedia (Excluse sunt, bineînţeles, proiectele de la ora doamnei Dobrescu). Acum, sincer, nu cred că e o faptă atroce. Nu prea mă simt vinovat, şi nu cred că cineva ar trebui să se simtă. În fond, nu e vina noastră. Şi nu o spun pe un ton ironic. Atunci când sistemul va avea ceva bun de oferit în afară de informaţie structurată prost şi de lipsă de interes, ne vom da şi noi pe brazdă. Până atunci, wikipedia trebuie să rămână.
          De altfel, în altă categorie a furtului intră pirateria media. Sunt sigur că, de exemplu, Justin Bieber şi casa lui de discuri suferă cumplit când o copchilă de 13 ani îi cauzează un prejudiciu de 13 cenţi, descărcându-i o piesă. Partea bună este, deocamdată, că nimănui nu îi prea pasă de treburile astea. Îi mai saltă pe unii care exagerează cu descărcatul, dar se întâmplă foarte rar.
Ei bine, dacă trece mizeria asta de lege, lucrurile se schimbă. Că ne taie netul ar fi una, dar că o să ne trezim daţi în judecată e cu totul alta. Că s-au gândit japonezii şi americanii să mai încerce ceva.
În esenţă, treaba e simplă: dacă trece, lumea o să socializeze prin bileţele în parc şi oameni care au descărcat câte o melodie vor merge la puşcărie. Dacă nu trece, lumea rămâne la un stadiu mai normal.
Numa prin iunie se votează, aşa că mai avem de aşteptat. Om trăi şi-om vedea.



Scorpions - Wind of change

sâmbătă, 4 februarie 2012

Refracţie

          Azi a fost un fel de adunare la mine acasă. A fost ziua străbunică-mii şi ne-am adunat să o sărbătorim, că omul împlineşte 90 de ani doar o dată, lucru valabil de altfel la toate vârstele.
          Totul a fost frumos, chiar mai bine decât mă aşteptam, dar seara mi s-a întâmplat o chestie care chiar m-a pus pe gânduri privind raţiunea mea, şi în primul rând stabilitatea mea psihică.
M-am enervat, dar rău de tot. Am văzut negru, fără să am un motiv specific. Am reproşat anumite lucruri, pe care îmi doresc să le fi păstrat pentru mine, nu pentru că ar fi fost în totalitate adevărate, dar pentru că probabil am dat impresia că sufăr de demenţă progresivă, enervându-mă tot mai rău în timp ce, teoretic, mă calmam.
Şi acum, după două ore, sunt încă surescitat. Sunt conştient că am hibele mele grave şi abrupte, dar mereu reuşesc să trec peste, să îmi revin. Azi a fost altfel, pentru prima oară nu am putut să mă controlez şi am izbucnit, proiectând toate problemele mele din cadre vaste într-un puseu de furie, îndreptat, după obieceiul meu îngrozitor de idiot, asupra unor oameni, care, întâmplător, erau de faţă.
Nu ştiu ce am. Probabil nici nu vreau să ştiu. Cert este însă că nu am niciun motiv să îmi transpun grijile, sau, mai bine zis, frustrările, în planuri nepotrivite. Şi pe lângă motiv, nu am nici măcar o scuză, în afara faptului că sunt idiot şi că nu am capacitatea să îmi rezolv problemele. Şi nu, nu caut să demonstrez existenţa lui Dumnezeu sau să găsesc un leac pentru cancer, mai degrabă am preocupări relativ banale, care, totuşi, mă consumă. Trebuie să schimb ceva, şi nu ştiu ce. Poate îmi trece până mâine. Sau poate mâine va fi mai rău.
          Nu ştiu cum să îmi reformulez ideile ca să le înţeleg eu mai bine, deocamdată nici nu încerc.
În fine, noapte bună.



Azi: o melodie mai tristă

duminică, 29 ianuarie 2012

Introspecţie

          Obişnuiam să cred că într-o zi totul se va limpezi în capul meu, că toate nelămuririle de ordin cotidian (că nu sunt destul de naiv să presupun că şi cele de rang superior vor avea aceeaşi soartă) se vor limpezi, lăsând în urma lor un şir de cugetări cu un rezultat concret, concis. Astăzi, datorită stării mele psihice relativ instabile, caracteristică, după cum am observat, serilor de duminici, vreau să revizuiesc un pic anumite zone de preocupare.
          Nu ştiu ce vreau să fac. Nu am nici cea mai vagă idee. Am şi încetat să mă gândesc atunci când am văzut  că alerg pe loc, că ideile mele sunt derizorii, şi nicidecum progresive. 
Având încă vreo cinci luni până la bac, aş fi crezut că direcţia în care mă voi îndrepta va fi, cel puţin vag, definită. M-am înşelat. După discuţii interminabile şi, de multe ori, certuri complementare, ajunsesem, într-o oarecare măsură, să conturez cursul teoretic al viitorului meu apropiat. Prima dilemă existenţială a fost, şi este încă, dacă plec în străinătate. Din nou, după multe tabele cu plus şi minus am ajuns la concluzia că nu ajung la nicio concluzie, oricât de mult aş contempla subiectul ăsta. Argumente există de ambele părţi, că în ţara asta nu se poate trăi bine, că nu am făcut şcoala în limba germană degeaba, sau, de cealaltă parte, că nu vreau să mă înstrăinez. Nu ştiu de ce, nu e pentru că aici îmi e obârşia, nu pentru că sunt reticent la nou, dar pentru că nu vreau.
         În altă ordine de idei, o altă problemă ar fi că nu ştiu în ce domeniu să progresez. Până acum am fost de toate, de la inginer în silvicultura, pompier şi poliţist până la medic veterinar sau psiholog (Ultimele două sunt încă valabile). Mi s-a spus de nenumărate ori că nu o să se inventeze facultatea de ce îi place lui Victor şi sunt de acord, dar eu ce să fac? Nu ştiu pe unde să o apuc, nu ştiu la ce să mă orientez, şi, foarte probabil, dacă aş mai găsi vreun domeniu interesant, în câteva luni i-aş găsi 500 de hibe, revenind astfel, după obiceiul meu, în locul din care am plecat. 
          Trăgând o concluzie aspura contemplărilor mele, tipice probabil multor copii de clasa a 12-a, aştept încă o revelaţie de natură metafizică, folosind drept scuză pentru lipsa mea totală de perspectivă iminenţa bacului şi dedicarea mea completă acumulării de cunoştinţe necesare acestuia, pentru ca în ziua examenului să scriu lucruri citite din cărţi sau aflate de la profesori fără să ţin cont de părerea mea personală privind subiectul, părere care, în mod cert, ar enerva profesorii care corectează lucrările. Dar aşa e construit minunatul nostru sistem de învăţământ, noi stăm frumos şi ne supunem, în speranţa că în viitoarele activităţi, părerea noastră va conta. E mult prea descurajant să credem că schimbările vor fi doar conjuncturale.


joi, 26 ianuarie 2012

Umor


Câteva epigrame sau poezii de Păstorel Teodoreanu, fratele mult mai titratului Ionel Teodoreanu


În clasa a V-a, li s-a dat la tezã, de cãtre profesorul de limba românã, Fântânaru, sã scrie despre epigramã. Şi cum Fântânaru savura de multe ori vinul, Pãstorel a scris doar atât în tezã:

Dacã apa din fântânã
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lãsa limba românã
Şi m-aş face Fântânar. 

După alegerile din 1946, afişele partidului comunist, pr care era desenat soarele, se mai puteau vedea încă pe garduri

Nu credeam s-ajung vreodatã
C-am sã pot sã fiu în stare
Ca fãcând pipi pe garduri,
Sã o fac direct în... soare!

Din Banat pânã la Iaşi
Se resimte lipsa sãrii,
Fiindcã cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţãrii. 

La Pelişor, palat transformat de regimul comunist în casã de creaţie:

Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pãdure,
Sã fiţi atenţi când va plimbaţi
Sã nu cãlcaţi în ... ce creaţi! 



Drãgãlaşe pãhãrele

Drãgãlaşe pãhãrele
Dinainte-mi sã se punã
Sã se toarne vin în ele,
Poftã bunã !

Sã golim toţi în tãcere
Iar cuiva vin de nu-i place
Bea-atunci mai bine bere,
Bea în pace !

Cine-i ameţit prea tare
Pe sub mese sã se culce
Şi în zgomot de pahare,
Doarmã dulce !

Sã nu fie vorbã lungã
Doarã Ştim ce scurtã-i viaţa
Sã bem pânã sã ne-ajungã,
Dimineaţa. 




Geometrie bahicã

Hrãnit mai mult cu lapte şi iaurt,
Un grec vãzu cu mintea-i înţeleaptã
Cã între douã puncte, cel mai scurt
Din drumuri, cu putinţã, e o dreaptã.

Dar axiomul devenit banal
Şi însuşit de vremile-aceste
A fost atunci precum va fi şi este
Valabil doar pe-un plan orizontal.

Şi dacã vrei sã tragi învãţãturã,
Un plan orizontal, când te gândeşti,
Constaţi cã nu existã în naturã
Ci exclusiv în minţile greceşti.

Iar când în loc de lapte, bei " Madera ",
Aceasta socotealã te conturbã
Cãci tu nu uiţi cã ai bãut pe-o sferã
Pe care dreapta lui devine curbã.

Şi-n cap cu dreapta grecului defunct
Pânã ce vreun înalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Porneşti spre domiciliu în zigzag. 




O paralelă la poezia "La steaua" de Mihai Eminescu

Aroma vinului trecut
Încet la cap se suie,
Era pe când nu s-a băut,
Azi l-am băut şi nu e.


Diverse epigrame:
Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu... viile!

Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu... viile!

Sunt extrem de multe, 

miercuri, 25 ianuarie 2012

Progres

          Ieri a fost 24 ianuarie... o zi importantă pentru români. Cu vreo 153 de ani în urmă, colonelul Al. I. Cuza s-a dat peste cap şi a desăvârşit un lucru la care mulţi nu visau, a unit Moldova cu Ţara Românească. Bineînţeles că intervenţiile ulterioare ale diverşilor au dus la destrămare. Pe scurt, s-a acţionat respectând principiul "Unu-ncarcă, doi descarcă".
          Într-o oarecare măsură, azi tradiţia îşi spune cuvântul prin acţiunile unor animale, unor fiinţe a căror intelect se supune unei perpetue stări vegetative, a căror obraz este destul de gros pentru a face încălţăminte unui întreg pluton de eschimoşi.
          De mai mult de zece zile, lumea protestează în oraşele mari ale ţării, în mod evident nu datorită traiului mulţumitor pe care l-a dus. Azi, dupa o tăcere aproape nefirească, un anumit om a venit şi şi-a exprimat punctul de vedere, acuzând, în mod firesc, opoziţia. Apoi explicând că oamenii care au protestat reprezintă o minoritate, implicit că opinia lor e derizorie. Cel mai trist este însă că, după ce şi-a ţinut discursul, încropit de nişte oameni pricepuţi la manipulare, unii cetăţeni au ajuns probabil la concluzia că intenţiile lui au fost bune şi că suntem pe un drum care ne va îndepărta de zona ternă, stagnantă, în care ne aflăm.
          A plecat căţelul de la externe, strict pentru a calma "viermii de mahala", aşa cum i-a numit domnia sa pe protestatari. Dar niciun protestatar nu s-a referit strict la băiatul ăla, ci la tot colectivul. Ilustrele noastre comandamente stau liniştite, îşi savurează ciolanul, că proştilor li se va face la un moment dat frig şi vor pleca acasa. Apoi, distinşii lideri actuali vor putea să emane lumină, să aducă ţara acolo unde şi-au propus, probabil în stadiul de mofluzie.
          Opoziţia îşi face datoria, ţine discursuri şi merge la emisiuni. Lovitură de stat e cam greu să facem, revoluţia nu e o perspectivă plauzibilă, dictatură militară nu cred că şi-ar dori cineva, aşa că situaţia nu prea are o direcţie sigură în care să se poată îndrepta. În consecinţă, facem ce ne e la îndemână, adică ne uităm la televizor, dăm likeuri pe facebook şi, nu în ultimul rând, scriem pe blog. Asta e situaţia.


P.S.1 În cadrul emisiunii ploaia de stele, Johny Răducanu a dat un interviu acum vreun an, evident sub formă de pamflet.
Reporter: "Ce îi transmiteţi premierului Boc legat de legea pensiilor?"
J. Răducanu: "Să te ardă flăcările iadului, nenorocitule."
Reporter: "Altceva?"
J. Răducanu: "Să mori în chinuri"
Reporter: "Altceva?"
J. Răducanu: "Sictir"

P.S. 2 A nu se înţelege în vreun fel că susţin vreun partid. "Ăia hoţi, ăştia hoţi, mama lor la toţi" (Adrian Paunescu). Din punctul meu de vedere sunt toţi o apă şi-un pământ, însă unul deosebit de murdar, de slinos si de lipsit de roade, peste care, la momentul potrivit, sper să treacă un autovehicul de tonaj mare, sau cel puţin un urs cu probleme digestive. Cius!


Astăzi, pentru că sunt în vervă, Mihai Eminescu - Scrisoarea III

luni, 23 ianuarie 2012

Alt fel de catarsis

          Cunosc locul ăsta ca pe propriul buzunar. Am pierdut mai mult timp în ultimul an aici decât am petrecut la biserică în toată viaţa. Muzica lenta şi cântată parcă dintr-un adăpost antiatomic izolat, care nu îmi permite să deduc când se schimbă melodia, a ajuns să îmi placă din pură obişnuinţă, şi nu datorită vreunei vocalize, care să-mi fi fost pe plac. Pe oamenii care frecventează locul îi recunosc, nu pentru că am fi în acelaşi liceu sau că ne cunoaştem tangenţial din diverse cercuri, dar pentru că îi înâlnesc des în acelaşi loc, bând acelaşi lucru şi, pe cât posibil, la aceeaşi masă. Eu nu am preferinţe de genul ăsta, un scaun să fie, şi dacă mai are şi spătar, mă simt împlinit. Patronul e foarte discret, mereu stă unde apucă şi îţi oferă masa lui, aşezându-se la bar, dacă localul e prea aglomerat. Stă liniştit, bea o cafea sau o bere, citind cumpătat ziarul, nelipsit din recuzita lui.
          În partea dreaptă sunt zeci de feluri de cafea expuse, desăvârşind o varietate impresionantă. Într-un decor sobru, şi totuşi prietenos, oamenii îşi savurează liniştiţi băuturile. Deşi aparţin diverselor pături ocupaţionale, domină în mod firesc tineretul, plictisit, pe bună dreptate, de banalul cotidian şcolăresc. Nu este în niciun caz o pierdere de vreme, comportantul social are un rol important în personalitatea unui individ, şi unde altundeva să ţi-l defineşti mai bine decât într-un loc unde generaţiile se pierd, preţ de câteva ceasuri, în favoarea  unui interes comun.
           Mobilierul îmi este foarte cunoscut, pernele noi de pe canapele, cele două scaune înalte, şubrede de la masa din faţa uşii, tapiţeria uşor zgâriata de la bancheta lungă care duce spre bar, scaunele fără spătar care te fac să pari foarte mic, în afara cazului în care te-ai aşezat la canapele, unde înălţimea este identică, cuierul, folosit destul de rar de clienţii fideli, cele trei panouri pe care stau aşezate sute de bileţele şi hârtiuţe, scrise de diverşi oameni dintr-o lipsă de preocupare...sau poate dintr-o nelinişte metafizică...sau doar pentru a se amuza pe moment. Apoi, lucrul pe care nu l-am priceput deloc este povestioare cu ouă şi macaroane afişată pe perete, clar prea subtilă (sau lipsită de sens) pentru mine.
          Ajungând acolo, constat de fiecare dată că meniul nu prezintă niciun interes pentru mine, fiindcă Espresso Americano a devenit deja o rutină, a cărei desfăşurare nu reuşesc, şi nici nu vreau să o întrerup. Dacă o bem cu zahăr (se întâmplă în general, pentru că suntem, de fapt, copii), îl folosim pe cel brun, fiindcă pare mai rafinat, nu pentru că ar fi vreo delicatesă în rândul îndulcitoarelor.
          În final, după ce definim starea naţiunii şi rezolvăm dilemele financiare ale Europei (sau eventual după ce spunem bancuri) vine momentul trist în care trebuie să ne întoarcem la căminul culturii şi al cunoaşterii, conştienţi însă că ritualul se va repeta şi a doua zi.
          După ce ieşim din cadru, lumina soarelui şi aerul curat par de nesuportat, dar mersul iute spre o oră, care de fapt nu ne interesează, ne reintroduce în cotidian.


In concordanţă cu starea: Bon Jovi - Bed of roses

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Prolog


Deşi sunt într-o lipsă desăvârşită de timp, acum vreo jumătate de oră mi-a venit ideea să îmi fac blog. Încă nu ştiu ce subiecte o să abordez, sau dacă peste o lună va mai prezenta vreun interes pentru mine (sau vreodata pentru altcineva), dar deocamdată vreau să scriu. Vreau sa tastez tot ce îmi trece prin cap, poate aşa o să ajung şi eu să găsesc o oarecare ordine într-un chaos deplin.
Câteva cuvinte despre mine- îmi place muzica, poezia şi să râd. E cam puţin dar e tot ce îmi vine în cap în momentul ăsta, şi, per ansamblu, cred că mă caracterizează ultima parte în deplinătate. Considerând că o zi în care nu râd este o zi pierdută (Charlie Chaplin), nu irosesc niciodată o zi. Câteodată exagerez, duc gluma prea departe, şi regret dar în final trec peste, mai greu sau mai uşor, depinzând de situaţie.
Muzica e un element definitoriu din viaţa mea, ca şi în cazul anterior, foarte rar trece o zi întreagă fără să ascult muzică, fie şi doar o melodie, de la Bee Gees şi Bon Jovi până la Frank Sinatra, Bryan Adams sau Chris de Burgh. Îmi plac versurile melodiilor, şi aşa am ajuns să îmi dau seama că îmi place şi poezia. Romanţele lui Minulescu puse pe ritm de Mondial, poeziile lui Păunescu cântate de Mircea Vintilă şi chiar ale lui Bacovia interpretate de Nicu Alifantis, poeziile au ajuns să mă captiveze nu numai ca melodie, dar şi ca emoţie şi în primul rând ca şi contur difuz al poetului, al omului din spatele condeiului.
În rest aş mai avea câteva de povestit, dar sunt obosit şi sper că până mâine ideile se vor cristaliza, sau cel puţin vor prinde coerenţă.
                Cam atât pentru azi, pe cât posibil (depinzând de inspiraţie şi timp) voi mai posta pe lângă text poezii, melodii sau chiar citate.  Cius!