Azi a fost un fel de adunare la mine acasă. A fost ziua străbunică-mii şi ne-am adunat să o sărbătorim, că omul împlineşte 90 de ani doar o dată, lucru valabil de altfel la toate vârstele.
Totul a fost frumos, chiar mai bine decât mă aşteptam, dar seara mi s-a întâmplat o chestie care chiar m-a pus pe gânduri privind raţiunea mea, şi în primul rând stabilitatea mea psihică.
M-am enervat, dar rău de tot. Am văzut negru, fără să am un motiv specific. Am reproşat anumite lucruri, pe care îmi doresc să le fi păstrat pentru mine, nu pentru că ar fi fost în totalitate adevărate, dar pentru că probabil am dat impresia că sufăr de demenţă progresivă, enervându-mă tot mai rău în timp ce, teoretic, mă calmam.
Şi acum, după două ore, sunt încă surescitat. Sunt conştient că am hibele mele grave şi abrupte, dar mereu reuşesc să trec peste, să îmi revin. Azi a fost altfel, pentru prima oară nu am putut să mă controlez şi am izbucnit, proiectând toate problemele mele din cadre vaste într-un puseu de furie, îndreptat, după obieceiul meu îngrozitor de idiot, asupra unor oameni, care, întâmplător, erau de faţă.
Nu ştiu ce am. Probabil nici nu vreau să ştiu. Cert este însă că nu am niciun motiv să îmi transpun grijile, sau, mai bine zis, frustrările, în planuri nepotrivite. Şi pe lângă motiv, nu am nici măcar o scuză, în afara faptului că sunt idiot şi că nu am capacitatea să îmi rezolv problemele. Şi nu, nu caut să demonstrez existenţa lui Dumnezeu sau să găsesc un leac pentru cancer, mai degrabă am preocupări relativ banale, care, totuşi, mă consumă. Trebuie să schimb ceva, şi nu ştiu ce. Poate îmi trece până mâine. Sau poate mâine va fi mai rău.
Nu ştiu cum să îmi reformulez ideile ca să le înţeleg eu mai bine, deocamdată nici nu încerc.
În fine, noapte bună.
Azi: o melodie mai tristă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu